Ce vezi în imaginea de mai sus sunt caietele pe care le-am umplut până acum, în ultimii doi ani. N-am scris eu suficient pe LumeaMare sau pe celelalte bloguri și platforme, dar uite câtă treabă am avut în spatele cortinei. 

Am ținut jurnale de când eram copil și cel mai mare regret pe care îl am e că nu mai pot afla acum ceea ce debitam și simțeam atunci. Am avut o bunică prea curioasă și, când am aflat că și-a băgat nasul prin ele, am săvârșit un act de revoltă dând foc la toate caietele. Nu îmi aduc aminte câți ani aveam atunci, mama cred că a încercat să mă oprească, dar cine să asculte de mama? În fine… A urmat o perioadă lungă în care am scris ocazional. Apoi din ce în ce mai des, mai ales când mă apăsau pe cap diverse probleme și simțeam nevoia să le spun cuiva care nu-și dă cu părerea. Nevoia ocazională s-a transformat într-un obicei și acum scriu aproape zilnic, de prin aprilie 2022. Știu data pentru că știu exact și ce a contribuit la asta – e vorba de celebra carte scrisă de Julia Cameron, The Artist’s Way. Am învățat multe lucruri utile de acolo, chiar dacă nu m-am ținut de litera ei și am preluat doar ceea ce mi se părea că poate funcționa la mine. Nu cartea aceasta m-a convins să țin jurnale, dar mi-a confirmat cât de benefic e să scrii de mână frecvent, zilnic dacă se poate. 

Nu îmi amintesc să fi avut alt obicei de care să mă țin cu atâta perseverență până acum, comparativ cu jurnalele. Asta m-a ajutat să-mi dau seama că eu sunt, pentru mine, un personaj de studiu și sursă de inspirație. Poate suna autosuficient sau egocentric, dar e ceva mai mult de atât. E evident că în tot ceea ce creez, de la jurnalele vizuale de călătorie până la comics-urile în care mă reprezint cu melc-Roxana, e vorba despre mine. Odată acceptată această realitate, poate că așa se arată și calea pe care ar trebui să merg cu mai multă încredere înainte, fără sentimentul că sunt egoistă sau narcisistă. La cât de puțină încredere am în mine și cât mai am încă de luptă cu asta, ar trebui să știu că nu poate fi nicidecum vorba de narcisism. 

Într-un mod întâmplător și înțelegând că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, săptămâna aceasta am participat la o provocare care presupunea să fac un portret în fiecare dimineață, un fel de jurnal de la prima oră, dar cu anumite reguli: să mă uit doar la mine (sau alt subiect) tot timpul, să nu mă uit la foaie și să folosesc o line continuă, pe cât se poate să nu ridic tocul de pe hârtie. Partea de „blind contour” trebuia să nu dureze mai mult de 5 minute. Coloratul a mai adăugat și el încă 5 minute, de data aceasta fiind voie să mă uit la ceea ce fac. Rezultatele sunt hilare și geniale, în același timp. Văd în încercarea aceasta extraordinar de multe beneficii pentru oricine are nevoie de creativitate și deblocarea din perfecționism, în viața lui. Cu un astfel de exercițiu înveți să te uiți cu mult mai multă atenție și să lași undeva la urmă rezultatul. Înveți să te confrunți cu propriile tale blocaje și frustrări, cu nevoia de control. Bonus, mai și râzi cu poftă, când te vezi așa cum ești, defect. E ca atunci când scrii într-un jurnal și nu-ți pasă dacă faci greșeli de ortografie sau dacă ceea ce pui tu pe hârtie e acceptabil sau nu. Nu acesta e scopul, nu e important. Important este să te uiți în jur, să privești atent și să te bucuri de proces. Sau să ignori regulile.