Am citit cartea de mai sus, din care este și citatul, acum mai bine de 11 ani. Nu am recitit-o de atunci și nu știu cu ce ochi aș vedea-o acum. Asta nu o face mai puțin semnificativă pentru felul în care am ales să mă mișc în acești ani, pentru cum mi-am propus să încetinesc ritmul în călătorii, apoi și în alte activități, iar asta chiar mi-a reușit. E o minune să ai un blog de atâția ani și să-și păstrezi acolo impresiile și obiectivele, apoi, peste un timp, să dai de ele și să simți că nu au trecut anii degeaba peste tine. Să citesc articolul de atunci, de pe LumeaMare, a fost o surpriză extrem de plăcută pentru mine, acum.
Nu știu atât de multe despre melci, nu așa cum știu despre copaci. Mama mea îmi spunea la un moment dat, cu un ușor regret în glas, că melcii sunt totuși niște dăunători pentru grădină. Nu m-am gândit la asta atunci când m-am autoproclamat melc, nici când mi-am creat un personaj inspirat de melc. Am ales mai degrabă simbolul, un simbol folosit pe scară largă, în mai multe domenii, aproape un clișeu. Nu m-am temut foarte tare nici de clișeu, am considerat că personajul meu e suficient de expresiv cât să mă reprezinte pe mine, să ilustreze valorile în care cred și modul meu de a trăi. Asta mi s-a părut suficient.
Melcii au existat în mai multe forme în viața mea, de când i-am adoptat. Mai întâi am schimbat stilul de a călători și am încercat să aflu mai multe despre mișcarea slow food. Apoi a apărut SlowRide (l-am menționat în articolul despre motociclism). Iar în prima excursie SlowRide, cu Ina, a apărut și primul melc figurină, din colecția care avea să crească în timp. Acum caut melci peste tot pe unde merg, nu găsesc întotdeauna, dar și când găsesc… Pe o parte dintre ei i-am desenat tot ca o temă de la facultate, vezi imaginea de mai sus.
Mă sperie viteza. Viteza cu care trăim, conducem, mâncăm, gândim. Mă sperie că nu mai avem spații goale și că vrem să umplem totul cu activități semnificative, constructive, educative, eficiente și așa mai departe. Umplem până nu ne mai încape cochilia și crapă.
Cât am fost la Piatra Neamț, mi-am dat seama că sunt în căutarea timpului pierdut, la propriu. Aveam deja sentimentul acesta de câțiva ani, că nu mai știu cum să pierd timpul și să nu mă simt vinovată pentru asta. Reușisem să încetinesc ritmul, dar tot nu mă simțeam confortabil cu pauzele. A fost nevoie de această incursiune în trecut și de jurnalul pe care l-a ținut mama și din care am citit următoarele, despre mine adolescentă: „Își apără cu îndârjire lenea și interesele. Dacă nu ar solicita-o școala, ar trăi într-un far’niente oricât de mult”
M-am iubit când am citit rândurile acestea. Pe mine, Roxana de atunci. Deși înțelegeam deja, cu rațiunea, diferența dintre a trăi și a face, abia acolo, în orașul copilăriei mele, am înțeles cu sufletul ce-am pierdut pe drum. În tinerețe știam mai bine ca acum să trăiesc, să las loc pentru prieteni, pentru simțit, pentru iubit, nu doar pentru făcut și realizat lucruri.
Cum scria tot Carl Honore și ca să înțelegi corect ceea ce vreau să spun: „Timpul gol nu este un aspirator ce trebuie umplut. Este acel ceva care permite altor lucruri din mintea ta să fie reorganizate în mod creativ”.
Nu mai adaug nimic în plus, azi. Mâine dimineață mă voi trezi deja un melc semi-secular, dar voi reveni și cu ultimul punct, dacă nu exact mâine, imediat ce termin de pierdut niște timp cu prietenii. Mulțumesc că ai fost alături de mine în această incursiune și revin.