Lăsați copacii în pace!
Printre cele 4 cărți grafice, despre care am scris în articolul anterior, s-au strecurat și alte ficțiuni care fac subiectul meditației de azi. Meditație care începe cu două cărți și un film, pentru a se termina cu o pseudo-pledoarie în apărarea copacilor.
Daniel Mason
NORTH WOODS
Mi-am luat cu mine în vacanța din toamna aceasta romanul North Woods, scris de Daniel Mason. M-a inspirat și convins părerea entuziastă a unei participante la clubul scrisorilor adevărate, o idee pe care am încercat să o implementez în comunitatea Sub copac, cu un succes temporar. Poate că tot acolo ar fi fost cel mai bine să scriu și despre carte, sau măcar pe blogul dedicat, cert e că va sta foarte bine alături de alte recomandări în Biblioteca despre Copaci și Păduri, alături de The Overstory, cartea lui Richard Powers, tradusă între timp și în română (Ecoul pădurii). Ambele spun povestea unor arbori sau păduri, prin viețile mai multor personaje. Daniel Mason însă alege un punct fix, casa galbenă din pădure, locul prin care se perindă generații și proprietari feluriți, fiecare cu nevoile, traumele, excentricitățile și problemele lui. Cabana se schimbă, se mărește, înflorește, obosește, cade în paragină, la fel ca livada de meri sau pădurea din jur. Se simte la tot pasul atenta documentare, pasiunea autorului pentru natură și nevoia de a trage un semnal de alarmă.
Daniel Mason
NORTH WOORD
Frumos scrisă și ambițioasă, poate prea ambițioasă. Mi s-a părut, pe alocuri, că a trecut razant pe deasupra unor personaje și destine care ar fi meritat din plin dezvoltate.
Spre final a reușit însă să mă bage într-o încurcătură temporală și să mă păcălească. Totul a pornit de la un accident al unui personaj, o fată care derapează pe drumul spre casă și intră într-un copac. Nu spun mai mult, dar ține minte, da? Accident, copac.
Termin North Woods și trec la următorul roman care strigă la mine din teancul cărților necitite: Baumgartner, de Paul Auster.
În paralel, mă uit împreună cu Alex la un serial, o miniserie după romanul cu același titlu al premiatei Elisabeth Strout: Olive Kitteridge. N-am citit cartea încă, dar filmul e memorabil și la rândul lui foarte premiat. Am admirat atât felul în care viața „obișnuită” (oare?) a unei familii e redată într-o manieră atât de credibilă, cât și curajul de a construi narațiunea în jurul unei persoane pe care ai putea să o urăști, așa nesuferită e, dacă n-ar interveni acele mici picături și gesturi care cuprind adevărul, cele care scot la iveală adevăratul suflet și cauzele pentru care e așa cum e. Nu e prima poveste care adoptă tactica asta, dar e una dintre cele mai reușite, în opinia mea. Iar Frances McDormand se potrivește și se achită de rol magistral, alături de soțul din film, Richard Jenkins, dar și de alți actori buni. Sunt doar patru episoade (pe HBO), te încurajez să-i dai o șansă, dacă nu l-ai descoperit până acum (e din 2014).
De ce am scris despre asta? Pentru că și în filmul acesta avem un personaj care sfârșește, cu vădită premeditare, într-un copac.
Mă întorc să termin Baumgartner, un roman scurt, de dat gata în maxim două, hai trei seri, fără să te apuce noaptea – asta dacă nu alegi să te uiți la film, cum am făcut eu. Auster tratează cu sensibilitate și umor tema pierderii și a îmbătrânirii, dragostea și singurătatea, vocația de scriitor și familia. Ideea care mi-a rămas în cap, despre care am scris și în newsletter, este legată de felul în care dispariția cuiva drag se simte ca fantoma unui membru amputat – deși nu mai e acolo, doare și e prezent.
Paul Auster
BAUMGARTNER
Dar nu asta e coincidența la care să mă opresc, ci accidentul în care cineva, „nu spui cine”, pierde controlul mașinii și se izbește într-un copac. Nu mi-e clar dacă e cu adevărat un accident sau dacă întâmplarea asta nu e indusă de o teamă sau … dar să nu speculez mai mult, oricum nu vei înțelege dacă nu ai citit.
În final, Paul Auster ne cam lasă în pom, la propriu și la figurat.
Cum să nu ajung să mă revolt și să-mi pun întrebarea: dar cu copacii ce-ați avut? Cum, în două cărți și un film pe care le-am consumat succesiv, se repetă aceeași tragedie? Și așa avem prea multe șosele și prea puțini arbori, bine ar fi să nu mai aruncăm cu mașini în ei. Mai glumim, mai râdem, mai plângem, mai murim, dar hai să lăsăm copacii în pace. Cum ar spune și Olive Kitteridge, măcar să nu facem mizerie.
Vei înțelege la ce mă refer după film.
PS:
- Elisabeth Strout e nominalizată și la Booker anul acesta, cu romanul The Things We Never Say. E de urmărit.
- Baumbartner nu e singura pe care am citit-o și mi-a plăcut, aș continua cu alte titluri oricând, Paul Auster intră din ce în ce mai sigur pe lista mea de autori la care vreau să revin. Deocamdată, din biblioteca mea mai pot recomanda Noaptea oracolului, Inventarea singurătății sau minunata Tombuctu. Fiecare e diferită și te cucerește prin scriitură și idee. Ca să închei rotund, menționez Trilogia New York-ului – pe aceasta n-am citit-o și n-am cumpărat-o, dar e bine de știut că există și sub forma de roman grafic.
