Nu am de gând să zăbovesc asupra lui Elvis, deși m-am îndrăgostit teribil de el pe când eu eram copil și el nu mai era decât o amintire. Păpușa mea preferată, un bebeluș de care aveam grijă ca de un copil adevărat, era copilul lui și se chema, cum altfel, Elvis! Dar asta e din alt film, mai sar câțiva ani buni și ajung la liceu. Liceul acela pe care l-ați văzut în poze și într-un desen din jurnalul publicat ieri și care avea, drept imn al Balului Bobocilor, „The Final Cowntdown”, de Europe. Asta era deja ceva îndrăzneț față de Madonna sau Michael Jackson, dar și ceva finuț față de ceea ce aveam  să ascult prin clasele finale: Slayer, Kreator, Napalm Death, Sepultura…

Nu vreau să fac aici apologia muzicii rock, death metal, trash metal sau alte variante, din mult mai puținele genuri la care aveam acces atunci. Vreau doar să spun că odată cu apartenența mea la „găștile” de rockeri, odată cu prietenii minunați de care m-am apropiat, atât în Piatra Neamț, cât și când am ajuns în București, am reușit să găsesc prin muzică o supapă prin care să exprim tot ceea ce poate exprima un adolescent și poate că nu îi este ușor sau permis. Sunt și am fost o persoană timidă. Fac parte dintr-o generație care nu cred că a auzit vreodată, de la părinți, că e ok să fii furios uneori, că e normal să vrei să urli când frustrările și hormonii se adună, că nu trebuie să fii mereu copilul cel cuminte-supus-politicos-în-rând-cu-toată-lumea. Făceau și părinții noștri ce știau ei că e mai bine pentru educația și viitorul nostru, într-o epocă în care resursele de informare sau psihologie erau nule. Iar noi cum ne tratam? Ne strângeam în găști, râdeam de crăpam în general, iar între hlizeli jucam cu toată credința rolul de „rockeri supărați”, apăream îmbufnați (și uneori chiar neinvitați) la petrecerile cu muzică disco și primeam dreptul de  avea o cameră separată în care să dăm din cap pe muzica noastră și să răcnim. Și era a naibii de bine. 

N-am băut de să nu mai știu de mine, n-am folosit substanțe de care nici nu eram conștientă atunci, n-am făcut niciun rău nimănui, nici măcar n-am luat cu adevărat în serios versurile agresive ale trupelor – dacă erau dubioase le tratam pur și simplu ca pe o parte întunecată a omenirii, o modalitate prin care asimilam și conștientizam că există răul, războiul, moartea și mai știu eu ce alte probleme care furnizează dintotdeauna anxietăți tinerilor. Le consideram „cool” și ne vedeam de viața noastră, deosebit de inocentă, când o privesc cu ochii de acum. 

N-am ascultat exclusiv muzica asta. Cu timpul am descoperit și bătrânii muzicii rock, am visat pe Pink Floyd, am dansat pe Doors și am văzut primul concert Jethro Tull în România, în 1994. Preferințele mele s-au diversificat, dar tot mă întorc la greii și „supărații” rock-ului, mai vechi sau mai noi, de plăcere sau de nevoie. Și acum simt că muzica lor are un efect terapeutic, că mă eliberează de propriile tensiuni. 

Aș mai avea multe de povestit, dar nu mi-am propus ca în această listă să scriu o autobiografie, așa că încerc să rămân la câteva explicații care să argumenteze de ce un anumit detaliu din viața mea este sau a fost semnificativ. 

Mai jos sunt două imagini de prin caietele mele, impresii de la două concerte tare frumoase din 2022.

Pe mâine!