50 de ani sună cum sună, dar jumătate de secol de viață e cu adevărat senzațional!

Odată cu anii adunați, dispare entuziasmul pentru aniversări, revelioane, nunți și alte festivități. Dacă mai crești și un copil și ești obligat să participi la nenumărate finaluri de an, cu serbările lor cu tot, ajungi ca la propriile aniversări să nu-ți mai dorești decât o peșteră liniștită și puțin timp pentru tine. Toate bune și frumoase, însă jumătate de secol chiar e un moment istoric în viața mea, nu-l pot lăsa să treacă așa, privind la el dintr-o gaură.

Acest moment va veni în curând, pe 2 iulie, în exact 10 zile de azi înainte.

Și de data aceasta vreau să fac ceva pentru mine. Vreau să-mi acord puțin timp în fiecare zi, în următoarele 10 zile, un timp în care să aleg 10 lucruri cu semnificaţie din viața mea. Va fi greu. Am avut o viață minunată până acum, am făcut multe lucruri și am schimbat de multe ori drumul, am experimentat, am iubit, m-am bucurat de prieteni și de locurile prin care am călătorit, iar în 50 de ani s-au adunat atât de multe încât chiar va fi greu să aleg doar 10. M-am tot gândit și încă nu am idee în ce se va concretiza povestea asta, dacă va fi câte un desen pe zi, o fotografie sau un text, rămâne de văzut, aștept încă inspirația și sper să apară. Nu sunt genul de artist sau scriitor care să funcționeze bine după un plan bătut în cuie, așa că, de dragul procesului, îmi dau voie să fiu liberă și nu am niște așteptări prea mari de la mine, orice ar fi.

Aș putea să fac asta în linişte, la mine în cochilie. Dar aleg să-mi expun public căutarea pentru că asta mă va împiedica să-mi găsesc în fiecare zi altă scuză pentru a nu mă ține de cuvânt. Nici asta nu e o garanție că va funcționa, doar sunt marea maestră a lucrurilor începute și neterminate! Sunt doar 10 zile, hai Roxana, hai că se poate.

Încep cu nevoia de a reveni la Piatra Neamț, orașul pe care l-am părăsit fără regrete după liceu și de care nu mi-a fost deloc dor până în ultima vreme. Tocmai am petrecut acolo o săptămână jumătate și m-am reconectat la toată natura aceea care ține în brațele ei orașul, la Roxana copil și adolescentă sau la rădăcinile mele artistice. Sunt convinsă că nu a fost o întâmplare, faptul că am făcut călătoria aceasta abia acum, înainte de 50 de ani.

Aceasta este, după cum ți-ai putut da seama, primul lucru semnificativ din viața mea.

M-am născut în București, tatăl meu era din capitală, mama din Piatra. Imediat după ce am apărut eu pe lume, părinții mei au fost repartizați într-un sat din Ialomița, dar nu au rămas mult acolo, condițiile erau mult prea grele. O inundație i-a convins să-și strângă bagajele și să plece, să-și întemeieze cuibul la Piatra Neamț. Așa am ajuns eu să cresc într-un oraș pe care nu l-am iubit așa cum merita, în care natura a fost la ușa mea mereu și am adoptat-o inconștient, cu lipsa de recunoștință specifică unui copil sau adolescent. În timp ce mă plimbam pe străzile orașului, acum câteva zile, am revăzut pădurile din jur, dealurile care se strecoară printre case și blocuri sau Ceahlăul din zare. Mi-am dat seama de ce am ales să caut natura și prin artă, în lucrarea mea de diplomă, în proiectul copacisipaduri.ro sau în newsletter-ul subcopac. Nu e doar o nevoie, e un dor. Faptul că am crescut într-un oraș înconjurat de verde a însemnat mult pentru mine, o semnificație pe care abia acum o percep la adevărata ei valoare. 

Nu intru acum în mai multe detalii, dar pentru că suntem pe un blog de artist, adaug pe pagina de youtube jurnalul vizual de la Piatra Neamț. Am vrut să-l pun aici, dar n-am reușit, nu am idee de ce nu merge.

Iar dacă vrei să vezi paginile pe îndelete, le găsești pe toate și într-un album dedicat pe facebook.

Pe curând!