Loona a fost motocicleta mea, jucăria mea de om mare, o pasiune pe care mi-am îngăduit-o după 30 de ani. Nu e cea din imagine, pe când eram motociclistă nu eram și artistă, nici măcar nu credeam că aș putea fi artistă. Schița de mai sus e doar parte dintr-o documentare pe care am făcut-o pentru o temă din timpul facultății, undeva prin anul doi. 

Îmi pare rău că vorbesc acum despre Loona sau despre pasiunea mea pentru motociclete la timpul trecut. Am avut motivele mele să o vând, dar nu m-am simțit niciodată mai puțin motociclistă fără ea. Nici nu știu câți ani au trecut, știu doar că nu mi-am permis o nouă jucărie, așa cum plănuisem. Și mai îndrăznesc să cred că viața mea de artist va cuprinde și o motocicletă cu care să pot umbla prin lume și pe care, de data aceasta, să mă învrednicesc să o desenez. 

Am început să merg pe motor atunci când încă erau puține fete pe două roți și, la semafor, mai deschidea câte unul geamul și întreba: „ești femeie?”. Nu mă deranja, puteam să râd și să merg mai departe. Mă distram mereu și la frontieră, când dădeam de un vameș cu ochii mari atunci când Alex, aflat cu Petra în mașină, arăta că mama e acolo, aia de pe motor. Da, am mers pe motocicletă cu familia, în felul meu, ne numeam pe atunci călători pe șase roți, eu pe două, Alex și Petra în mașină. Au fost timpuri tare fericite și momentul în care am știut că Alex e cel mai bun soț în lume, dacă are puterea să mă susțină în ciuda faptului că am început „cariera” mea de motociclistă cu un accident destul de nasol, totul dintr-o greșeală de începător. Am călătorit împreună cu Ina, prietena mea, și ea motociclistă, prin Europa și prin pasurile din Dolomiți, căutând povești, oameni, experiențe despre care să scriu, promovând condusul responsabil (a existat și un proiect, SlowRide). Am mers și singură, prin țară, pur și simplu de plăcere și de bucuria de a învârti roțile. Am cunoscut o comunitate extraordinară, am legat prietenii de durată și am văzut lumea cu totul altfel. 

Pe scurt, nu mai am nicio plăcere să stau închisă în mașină, de când am descoperit cum e să ai lumea de jur împrejurul căștii tale, cum e să te bată vântul, să te ude ploile și să îți intre muște în gură. Loona m-a învățat să cad și să mă ridic, să merg mai departe și să nu renunț la pasiuni. 

Acum parcă îmi doresc mai mult să călătoresc pe bicicletă decât pe motocicletă. Am și făcut-o, de câteva ori, a fost extraordinar și puțin altfel. Muștele tot acolo intră și durerea de fund e infinit mai ascuțită. Dar îmi place efortul în plus și viteza în minus. 

Rămâne de văzut dacă voi rămâne doar la bicicletă sau va exista și o nouă Loona la un moment dat, în viața mea. Eu sper încă să apară ocazia.